19.4 C
Constanța
vineri, 24 septembrie 2021

Eu sunt cel care dă, nu cel care așteaptă

Trebuie citit

M-am cuibărit cuminte în balansoarul din lemn curbat așezat în fața șemineului. Priveam pe fereastră purpura care îmbrăcase cerul și zâmbeam la gândul că ăsta este momentul tainic în care soarele invită luna să troneze în locul lui. Lumina de afară contrasta puternic cu lumina vagă din casă, iar eu priveam calmă jocul necontenit și frenetic al luminilor și al umbrelor pictat ireal de flăcările lemnelor care trosneau mocnit în șemineu.

Mi-am mânat gândurile să se alerge cu umbrele. Încetul cu încetul, am simțit cum jocul lor neastâmpărat s-a insinuat în mine, la ca fel ca privirea ce-mi scormonea sufletul cu nedeslușita strălucire a focului. Simțeam dorința de a mă contopi cu acea clipă unică și fără nicio împotrivire m-am supus ei. Am simțit recunoștință pentru clipa de pace și m-am lăsat învăluită de o stare plăcută, o atingere caldă, o șoaptă. Am adormit într-o ireală stare de realitate.
Am ieșit la pârâul care susura liniștitor în spatele casei. M-am așezat pe podețul pe care stăteam ori de câte ori voiam să deslușesc taina apei. Întotdeauna m-a fascinat și am vrut să-mi însușesc puterea ei de a mă undui, de a mă strecura cu ușurință printre bolovanii vieții care mă ating, dar de care, aidoma ei, să nu mă simt lovită. Să învăț cum să-mi urmez drumul, păstrând în același timp grația, splendoarea și puterea apei.

Gândul mi-a fost curmat de o adiere venită din senin. I-am zărit în depărtare silueta. M-a speriat prezența lui fantomatică, însă o curiozitate iscoditoarea mă îndemna să nu plec. Aveam senzația stranie că venise doar pentru mine. Era un pribeag, cu picioarele desculțe înfipte în pământ, sprijinindu-se într-un toiag care îl făcea să pară mai înalt decât era. Purta haine aspre de cânepă, iar fața, ascunsă de gluga mare și de barba-i lungă și albă, i-o bănuiam aspră, cioplită parcă în piatră. Doar ochii lui limpezi și curioși și un surâs abia perceptibil m-au convins că imaginația nu-mi joacă feste. Era viu. S-a așezat lângă mine. Momentul căpătase caracter atemporal. Doar lacrimile, indecise să curgă sau să se oprească în colțul ochilor, m-au făcut să conștientizez că timpul nu s-a oprit în loc.

„Dar tu, tu, pribeagule cine ești?” „Eu sunt cel care dă, nu cel care așteaptă”. „Ce dai?”, l-am întrebat. „Eu dau zâmbetul celui care plânge, speranța celui care nu mai speră, bucuria celui trist, credința celui năpăstuit, iubirea celor care vor să simtă iubire”. „Și mie ce vrei sau ce trebuie să-mi dai?” „Ție, vreau să-ți iau!” „Ce? Ce poți să-mi mai iei? ” „Durerea care te-a învățat că tu ești”! „Păi, nu voi rămâne fără mine?” „Nu, dimpotrivă! Ea ți-a arătat cine ești!”
M-a purtat pe brațe și m-a așezat în balansoarul din fața șemineului. Mi-a sărutat fruntea și mi-a mângâiat părul.
M-a trezit o atingere plăcută pe mână. Ciucurii de mătase ai șalului care stătea tolănit pe umerii mei s-au răsculat un pic sau i-a mișcat adierea? Să fi fost pribeagul? Nu știam dacă a fost vis, dacă realitatea a devenit ireală sau irealul căpătase chip de fantasmă reală. M-am trezit. Cerul se dezbrăcase de purpură, iar în casă luminile încă se mai hârjoneau cu umbrele. Mi-am ațintit privirea asupra focului care ardea în mine. Mi-am auzit gândul spunând „EU SUNT”. Pribeagul a răspuns tăcerii mele, „cât trăiești, nu uita esența de a fi” și… a plecat.

DODO

- Advertisement -spot_img
- Advertisement -spot_img

Articole similare

- Advertisement -spot_img

Ultimele stiri