17.4 C
Constanța
luni, 20 septembrie 2021

Tufeți băieți, tufeți – sau cum să nu te plictisești în România

Trebuie citit

Stau, locuiesc, dorm în Cumpăna, aproape de Felix Stroe. Strada, nu omu’, că n-am avut plăcerea niciodată. (dacă nu știi că în Cumpăna există strada asta, afli acu’ de la mine și poți să zici că-i știre).

De când m-am mutat pe meleagurile cumpănene (aducând prinos de recunoștință mamei tuturor fiilor comunei, doamna Prim-Secretar… pardon, Primar) m-am ales c-un câine. O cățea mai exact, s-a aciuat pe lângă casă, au îndrăgit-o ăștia micii și-uite așa ne-am procopsit cu draga de Papy (Curva Satului -alint). De productivă ce-a fost cândva, a zămislit suficiente ture de pui încât să umplu facebook-u’ cu anunțuri de donat caței (gratuit pentru cine cere “detali” la așa ceva). Două din progenituri au rămas și ele propășite prin bătătură și-uite-așa am ajuns să am trei câini, toate femele.

Răbdare, încă n-am terminat introducerea.

Ieri primesc telefon de la moșie, că a ieșit Papy (cațeaua) pe stradă și nu s-a mai întors. Tragedie (ceva trist). Căutări, una, alta, ce face tot omu’ în situații d-astea, nimic. Parcă a intrat în cur…tea altcuiva.

Aseară mă hotărăsc să sun la “Locala” din satu’ european, să aflu dacă nu cumva au venit hingherii să ridice câinele meu, care mai e și cipat.

Dialog, ea-eu:

Ea: – Bună seara, cu ce pot să vă ajut?

Eu: – Bună seara, mă numesc într-un fel și am o problemă (reiau toată povestea de mai sus pe sărite, o întreb dacă știe ceva de hingheri).

Ea: O secundă, să-l întreb pe colegu’!

Eu: Sigur, doamnă, multumesc!

Ea: Am vorbit cu colegu’ și zice că au trecut hingherii ieri, da’ n-are cum să fie câinele la ei, că ei citesc toate cipurile (țineți minte replica asta, puțină atenție, ce dreacu!)

Eu: Și dacă totuși au luat câinele, unde-l găsesc, doamnă?

Ea: la Sibioara.

Eu: Ce-i aia?

Ea: Un sat.

Eu: Mulțumesc, o să văd, mai încerc, poate trec mâine pe la Sibioara (în capu’ meu, Sibioara era cumva așea, la o aruncătură de băț, peste canalu’ de-o luat-o la vale cu tot cu capu’ satului).

Azi. Muncă, alergătură, una, alta, programare la vaccin la 4 (rapelu’), îmi iau în calcul juma’ de oră, să ajung la Sibioara. Drum Mangalia – Constanța, pe la trei fără ceva bag în waze (Gabriela, of course): “Sibioara”. Procesează waze-u’ ‘fo 3 secunde și – zbang! Sibioara e pe undeva pe nicăieri, între Lumina și Tulcea, pă dreapta, ceva deosebit, cam 40 de minute până acolo din Constanța.  Bag picioru’ în jumatea aia de oră, mă cipez și io la Pavilion și hai la Sibioara!

Ei, dragii mei, de-aci începe frumosu’ poveștii.

Ajung (cumva) în Sibioara: Germania, nene (nimeni pe strada la ora 4.55). Gol, știi ce-i aia? Nu tu semne (“Boule, aci ți-e câinele”, “Aici e banii dumneavoastră”, ceva măcar să deslușesc unde tre’ să ajung). Nu tu oameni, Gabriela waze mai mult decât Sibioara nu știe nici dacă-i faci masaj ca la coastele alea de duminica trecută (secțiunea Magazin pe Metropola!). Și mă învârt, și mă învârt și deodată UN OM (ieșind din magazinul mixt cu aceeași denumire, 50+, de la muncă spre casă, ceva normal).

Dialog:

Eu: Bună seara, nu vă supărați, știți ceva de vreun adăpost de câini, pe-aci pe la mata prin sat?

El: Nu știu, domnu’ (mă ajută fața), da’ ați putea să faceți așa…

Eu (nerăbdător): Cum?

El (calm, probabil de la bere): Mergeți până-n curbă (e doar una în Sibioara, n-ai cum s-o ratezi), faceți dreapta și apoi (numărând efectiv pe degetele de la mână și șoptind în barbă) tanti Aglaia, tanti Niculina, Costel, George, Marin ăla de mi-a fost fin, da’ nu mă mai cunoaște… (ridică zâmbind capul către mine)… a șasea casă.

Eu: Ce-i cu ea?

El. Acolo în față e un Mercedes albastru, bați mata la poartă.

Eu: Acolo e adăpostu’?

El: Acolo e una de mai adună câinii de prin sat.

Mulțumesc omului, încă entuziast că o să găsesc măcar un câine de dus acasă și plec în trombă spre curbă, fac dreapta peste derea, număr: tanti Aglaia, tanti Niculina, Costel, George, Marin ăla de i-a fost fin lu’ domnu’ de la magazinu’ mixt da’ nu-l mai cunoaște, Mercedes! Mânca-ți-aș (da, așa se scrie), ce descriere fidelă! Băț la poartă. Nimeni, doar un câine, care nu era al meu.

Înapoi în mașină… sun iar la locala de la partid… Cumpăna, răspunde altcineva. Spun țoată povestea mea.

Dialog:

Eu: Unde e adăpostul ăsta în Sibioara, că am mai întrebat doi oameni (mai ridicase cineva din umeri înainte de domnu’ cu finu’) și n-are nimeni habar?!?

El: Domnu’, io am fost prin Sibioara acu fo’ 15 ani și era o curbă…

Eu (entuziast): O știu, e una singură, la ieșire, sunt lângă ea! Continuaț!

El: Nuuu, e una și la intrare, erau pe vremuri niste garduri de sârmă care aduceau a padocuri de câini!

Eu: Doi oameni mi-au zis că nu stiu nimic de niciun adăpost!?

El: Întrebați și pe al treilea, sigur știe.

Eu: Ok, bine, mulțumesc, plec încolo…

Și întorc, mă duc spre intrare, care acum era de fapt ieșire. Of, greu de povestit, da’ de trăit! Trec iar prin centru, din magazinu’ mixt mai iese o femeie. Zic să mai încerc și cum a zis domnu’ de la locala Cumpănă. Dialog:

Eu: Bună seara, nu vă suparăți, știți cumva de vreun adăpost de câini aici, în Sibioara?

Ea (ușor mirată): Nu în Sibioara, nu, da’ poate e la Sibioara-Partid!

Eu: WTF?! Ce-i aia, doamnă?!?

Ea: Îi mai zice și Sibioara Fermă, da’ e mai încolo.

Eu: Unde mai încolo, doamnă?!

Ea: Ieșiți în șoseaua Tulcii și, ca la două poște așa, faceți dreapta printre doi stâlpi, o să vedeți două blocuri.

Eu (deja cumva realizam că sunt în zona crepulasculară sau la camera ascunsă, ceva): Mulțumesc, doamnă, acolo mă duc! (ce loc mai potrivit decât o fermă, să pui un adăpost de câini?)

Între timp, dau și de curba din ieșire, nu era niciun gard din nicio sârmă, cum își amintea localu’ de la Cumpăna, ies în șoseaua Tulcii, conduc poștele alea și dau de stâlpi. Intru printre ei, alea două blocuri. Drum la stânga, drum la dreapta. O iau în dreapta, noroi, gropi, ferma-partid, de… Dau de doi oameni, unu’ mai tânăr, unu’ mai bătrân, lopătau ceva dintr-o grămadă, mutau ceva-ul, doi metri mai încolo. Noroiu’ înalt cât cizma de cauciuc de pe vremea lu’ Ceașcă. Deschid geamu’, orășean.

Dialog:

Eu: Bună seara, nu vă supărați, știți vreun adăpost de câini pe-aici?

El: Lebăda?!

Eu: Știam ceva de Luceafăru’… (conversațiile anterioare la Locală au amintit ceva de numele ăsta).

El: Da, la Lebăda, țineți drumu’, faceți dreapta, apoi stânga, pe lângă o clădire veche, apoi țineți stânga și acolo e!

Eu (încercând să rețin succesiunea de curbe): Mulțumesc!

Plec spre Lebăda-Luceafăr, fac cum a zis nenea, urmez instrucțiunile, ajung la Lebăda, res-ta-u-rant Lebăda! Mă dau bătut, las capul pe spate. Două secunde. Gândesc, mai mult nu mă duce procesoru’. Aprind o țigară. Sun la Poliția Locală Lumina(de care tine Sibioara cum ținea AURu’ de Șoșocă, până alaltăieri).

Dialog:

Eu: Bună seara, știți… (povestea, adică tot cei ai citit până acum). Unde e adăpostu’?

El: Stați, să-l întreb pe colegu’!

Eu (mie): De ce n-a răspuns colegu’ la telefon, dacă e mai informat?!

El: Unde sunteți, în Sibioara?

Eu: Am fost în Sibioara, acum sunt la Sibioara-ferma!?

El: Partid!

Eu: Da, ferma, Partid, ce mama naibii o fi, numa spuneți-mi dacă e pe-aici un adăpost și cum ajung la el!?!

El: Colegu’ zice că nu știe, da’ să știți că Sibioara Partid nu ține de noi, doar Sibioara Sat.

Eu: Și-atunci, de cine (“mă-sa”) ține?!?

El (impasibil): De Kogălniceanu, sunați la Kogălniceanu!

Eu: Mulțumesc!

Căutare Google, lipsă număr Locala Kogălniceanu, sun la Naționala de la Kogălniceanu .

Dialog:

Eu: Bună seara, știți (reiau povestea, îi spun omului și cum am ajuns la el)….

El (mă întrerupe la final): Aaaa, nu la noi, că nu ține de noi, sunați la Locală!

Eu: Care e număru’ la Locală?

El: Stați să îl întreb pe colegu’!

Eu: Mă piș pe colegii voștri, învățați-i să răspundă dracului la telefoane, cu diviziunea muncii mamii voastre cu tot!

Tot eu: (Mint, am așteptat cuminte la telefon).

El: Ca noi, da’ cu 458 în coadă!

Eu. Bine.

Sun la același număr, da’ cu 458 în coadă.

Dialog:

Eu: Bună seara, colegu’ e cu dumneavoastră?

Ea: Da, sigur, e un coleg aici, da’ spuneți-mi mie!

Eu (deja cumva gâtuit de emoție): Știți… (reiau țoață povestea, îi redau femeii supliciul)…

Ea: Stați, totuși să îl întreb pe colegu’!

Eu: Stau, doamnă, cu toți colegii, pe rând, de două ore!

Tot eu: (Iar mint, sunt politicos și vorbesc cald și calm la telefon cu autoritățile).

Ea: Colegu’ zice că nu știe niciun adăpost de câini în Sibioara-Fermă. Închide telefonu’.

Cedez psihic. Mai caut încă o dată în Google, din Sibioara (cum sună asta). Găsesc un număr de telefon al unui adapost, pe un site obscur, sun, trimit o poză cu câinele. Aflu că hingherii nu citesc cip-urile câinilor pe care îi saltă.

Mâine mă duc să iau cățelușa, nu e doar o cățea.

P.S.: Legătură cu titlul: Ivana Ivanovna, cea mai bună mulgătoare de vaci din tot URSS-ul, primește cadou o excursie la Moscova. Coboară din tren, întâlnește primul bărbat: Bună ziua, eu sunt Ivana Ivanovna, și sunt cea mai bună mulgătoare de vaci din tot URSS-ul și pentru că sunt cea mai bună mulgătoare de vaci din tot URSS-ul, partidul m-a trimis la Moscova. Ce pot să vizitez? El o ia pe sus, o violează și o lasă într-un colț. Ivana Ivanovna, cea mai bună mulgătoare de vaci se ridică, se șterge de praf și pleacă pe stradă, mai dă de un bărbat. Bună ziua, eu sunt Ivana Ivanovna și sunt cea mai bună mulgătoare de vaci din tot URSS-ul și pentru că sunt cea mai bună mulgătoare de vaci din tot URSS-ul, partidul m-a trimis la Moscova și am coborât din tren și am spus unui bărbat că sunt Ivana Ivanovna și sunt cea mai bună mulgătoare de vaci din tot ….o violează unu’ câte’ unu’, atâția rusi câți întâlnește pe stradă, după ce le spune povestea ei. Istovită, întâlnește un grup de bărbați și spune:

Sunt Ivana Ivanovna și sunt cea mai….știți ceva? Futeți, băieți, futeți, că-i poveste lungă!!!

Mulțumiri tuturor colegilor care stau alături răspunzătorilor la telefoane, suflete gemene, cumva…

Azi chiar am recuperat cățeaua!

Av. Emil Mihail TATU

- Advertisement -spot_img
- Advertisement -spot_img

Articole similare

- Advertisement -spot_img

Ultimele stiri