4.4 C
Constanța
luni, 25 octombrie 2021

Chiar și atunci când totul se năruie în jurul tău, nu te poți opri

Trebuie citit

Vidul întunecat în care m-am așezat pare și el sfâșiat de gheara gândurilor mele mute și totuși asurzitoare. Încerc cu disperare să mă agăț de ceva care este doar al meu. Doar al meu și atât. Îmi dau seama că această nevoie exasperantă de a-mi aparține nu vine din egoism, ci din strigătul „am nevoie de mine” care țâșnește ca sângele dintr-o rană adâncă. Orbecăi prin întuneric, încercând să simt cu mâinile, cu inima, ceva, orice, numai să simt. Dar vidul rămâne vid. Gol și întunecat. Cad în genunchi înfrântă, apoi mă aștern țărânii, crezând că dacă nu cerul, măcar pământul îmi va auzi rugăciunea. Poate doar liniștea lui mă va face să-mi aud gândurile. Rămân acolo, strângând cu ultima putere țărâna, de parcă în acest pumn prind ultima fărâmă de speranță.
O mână se așează calm pe mâna mea. Cu un ultim efort încerc să deschid pleoapele grele ca plumbul. Întrezăresc același chip cioplit al pribeagului cu fața nepământeană. Doar ochii. Doar ochii lui lucesc și simt căldura lor. „Mi-am început viața visând”, i-am spus cu glasul stins. „Nu știu când visurile mele au ars. Apoi, am trăit visurile noastre. Nici ele nu știu când s-au mistuit. Am mers mai departe și am pus cenușă, peste cenușă, până când am uitat de visurile mele, de visurile noastre și am trăit visurile lui. Când brusc și fără milă universul meu s-a redus din nou la mine, din visurile mele, ale noastre, ale lui, a rămas doar acea cenușă gri. Nu mai putere să suflu peste ea și nici să fac din ea alte năzuințe. Încerc să alerg, dar picioarele îmi sunt încremenite ca inima. Apăs accelerația mașinii, dar cifrele din bord sunt prea mici pentru viteza cu care sufletul meu vrea să fugă și simt cum parcă vrea să se despartă și el de mine. Am obosit”.

Mâna lui nu contenea să-mi strângă mâna. Mă privea pătrunzător și auzeam ca un ecou cuvintele lui nerostite. „Vorbești de oboseală, dar și de fugă în același timp! Ești antagonică! Pe de altă parte, este normal să obosești. Orice călător obosește pe drum, dar călătoria îl face mai puternic prin experiențele pe care le trăiește în timpul călătoriei. Tu ai trăit experiențele, dar ai vrut să demonstrezi că ești puternică, că poți, că înfrângi și sfărâmi totul de una singură, fără a cere ajutorul nimănui. Nu ai învățat că a cere ajutor nu te face mai slab, ci dimpotrivă, îți arată puterea de a-ți recunoaște momentele de slăbiciune sau de neputință. Chiar și atunci când totul se năruie în jurul tău, când spui că ești obosită, nu te poți opri. Ai fugit chiar și de durere, negând că ea te va ajunge din urmă. Nu ai învățat că trebuie trăit și consumat tot. Te-ai opus trăirilor, crezând că așa ești mai puternică. Nu ai realizat că simți emoțiile cu creierul și le trăiești cu inima. Tu ai ținut cont de rațiune, dar ai negat sentimentele. Acum te simți pustiită”. Fără noimă, i-am spus tăcând pribeagului: „Am văzut ieri o frunză ruginită care s-a desprins din copacul ei, iar vântul a suflat-o fără milă până ce ea a ajuns în mare. Am privit-o cu deznădejde pentru că mi-am dat seama că nici în mare nu-și va găsi liniștea de care are nevoie. Valurile o vor izbi de stânci și nu știu dacă va rezista, nu știu dacă nu o vor sfărâma. Nu știu ce va face copacul fără ea. Copacul va rămâne gol, iar ei nu-și vor mai aparține”.

„Vorbești despre tine sau despre frunză?”, m-a întrebat și pentru prima dată i-am zărit ochii înlăcrimați. „Ai avut și tu un copac pe care l-ai iubit. Întoarce-te la el. Pune la rădăcina lui cenușa visurilor tale, ale voastre, ale lui, arde iubirea de lut și pune-o și pe ea tot acolo. Hrănește solul pentru acel copac al tău și fă-l să prindă rădăcini puternice în tine. Udă-l pentru ultima dată cu lacrimile tale, apoi stropește-l cu apa vieții și îmbrățișează-l cu iubire. Va deveni falnic și semeț”. Fața lui era acoperită de lacrimi. „Pribeagule, tu plângi? Tu ești nepământean, cum poți să plângi? Te iscodesc din nou: cine ești tu?”, l-am întrebat cu o nedumerire stranie. „Eu nu sunt un pribeag, așa cum îmi spui tu. Eu sunt sufletul tău pe care l-ai transformat în hoinar. Mă gonești de fiecare dată când îți este greu fără să-ți dai seama că vreau să sălășluiesc în tine fără fața cioplită și aspră și nici îmbrăcat în hainele aspre de cânepă și sprijinit într-un toiag. Nu-ți dai seama de chinul pe care-l trăiesc odată cu zbaterile tale. Pedepsindu-te pe tine, de fapt mă pedepsești pe mine. Relizează că eu sunt, atât timp cât tu ești. Deci continuă să fii”! Mă trezesc cu nisipul ce-l strâng încă în pumn. Încerc să mă smulg din ghearele vidului rece și întunecat. Strâng cenușa visurilor și a iubirii de lut și o pun la rădăcina copacului care este încă verde. Mă sprijin de el și mă ridic cu greu. Mă ridic.

A fost un vis. Sunt pe picioarele mele. Respir. Deci…EU SUNT! Și sufletul meu este și el aici, deci nu m-a părăsit. Mai este speranță atât timp cât el este și, mai ales, cât EU SUNT!

DODO

- Advertisement -spot_img
- Advertisement -spot_img

Articole similare

- Advertisement -spot_img

Ultimele stiri